Gânduri de toamnă

A venit și sfârșitul lui octombrie și odată cu el și vremea plăcintei de dovleac, a soarelui ”cu dinți” și a vremii încețoșate când după ora 6 nu mai vezi aproape pe nimeni pe străzi, drumuri, ulițe și așa mai departe.

Deși sunt iubitoare de soare fierbinte, de mare, de căldură insuportabilă, perioada asta e mult mai încărcată sufletește pentru mine. Îmi iau la revedere de la dragul meu anotimp și mă pregătesc de haine groase, fulare și multe sărbători religioase, mă refer la sfinți, că până la Crăciun mai e destul.

Pe lângă frumusețea vremii, pe care abia am timp să o mai adulmec, preocupările sunt cu mult diferite, dar rezultatele vor veni mai încolo, că deh! ”după muncă și răsplată”. Pe alocuri, după cum am mai spus, încerc să fac bine, indiferent că e vorba de un sfat, o vorbă pusă bine, un telefon de dat, un share sau chiar acțiuni care necesită timp.dar observ, din nou, că mulți dintre noi nu își mai alocă timp nici măcar pentru ei și pentru copiii lor, ce să mai zic de preocupări extra. Suntem atât de obosiți din punct de vedere psihic, ne obosește locul de muncă, televizorul (pagubă mare de altfel dacă nu știi să mai faci o selecție printre canale), ne obosește simpla existență și atunci renunțăm (mulți dintre noi) la a mai face ceva și pentru ceilalți. Dacă veți avea vreodată ocazia sau ați avut, să lucrați cu persoane cu dizabilități, copii orfani, copii romi veți constata că problemele noastre sunt infime pe lângă ale lor. Pentru mulți dintre noi, a avea părinți este ceva natural, probabil că nu ne imaginăm viața fără aceștia și fără sânul familiei; în schimb pentru alții a avea o familie este ceva cu totul străin și care poate va rămâne o necunoscută pentru totdeauna. E tragic, nu? Suntem deranjați zi de zi de lipsa de educație a multora și totuși tratăm cu indiferență, în loc să încercăm să ajutăm. Cred cu tărie că mentalitățile se mai schimbă, cu greu, dar se schimbă.  Familia este primul loc de socializare în acest sens. Nu fac de această dată un apel către voi să vă implicați politic, să votați politicieni capabil care (pot și au mult mai multe competențe și modalități) să schimbe ceva. Sunt prea puțini și de multe ori ajung să se piardă pe parcurs, ne-au mai rămas ONG-urile și asociațiile, e dramatic (spun eu) să schimbăm lucrurile într-o țară doar pentru că există voluntari și nu oameni competenți.

Se apropie o campanie, dragilor, puneți-vă anumite priorități, probleme, exigențe, cerințe pe hârtie, începând de la lipsa de curățenie de pe strada pe care locuiți, de la un eveniment care considerați că nu i se acordă prea multă importanță până la abuzurile în serviciu sau alte nereguli pe care le puteți observa în administrația publică locală sau centrală. Toate au o rezolvare (cu multă răbdare din păcate, dar se poate, vă garantez). Îmi iau angajamentul că o să scriu pe această temă și chiar dacă o să dau dureri de cap multora, cu atât mai bine. Înseamnă că îi voi pune la treabă.

Pe curând,

AB.

Anunțuri

Another check on my visiting list

Azi chiar am un chef de nebun de scris și o să încep prin a vă povesti experiența mea la Bruxelles, una plăcută de altfel, dar nu ieșită din comun. Perioada de vizită a fost foarte scurtă, cu toate astea am reușit să vîd destul de multe încât să-mi fac o părere.

În primul rând, luați-vă o umbrelă! Vremea este, și nu glumesc, chiar deprimantă. De fapt totul stă la latitudinea norilor și la ”cheful de plimbare” al acestora, adică trecea un nor și te nenorocea puțin, cât să-ți intre frigul în oase, mai apărea puțin soarele ”cu dinți” atât cât să-ți facă cu ochiul. Așa că la capitolul vestimentar un trench bun ar fi de folos și niște pulovere cât se poate de pufoase (dacă nu aveți, dați o fugă la City 2, e mall-ul din centrul Bruxelles-ului – stația de metrou Rogier).

Parlamentul European

După ce rezolvați toate chestiunile organizatorice încât să nu vă surprindă prea tare vremea, vă puneți pe vizitat. Prima dată am mers la Parlamentul European. Cine mă cunoaște cât de cât știe că sunt europenistă din fire, deci chiar a fost o mare plăcere să vizitez singura instituție europeană aleasă integral prin votul cetățenilor europeni. După care am reușit să văd și Atomium-ul, unul dintre simbolurile acestui oraș, un fel de relicvă a trecutului cu un aspect futuristic aș spune eu, dar semnificația acestuia nu este alta decât pacea între națiuni, încrederea în progresul tehnic și științific și o viziune optimistă asupra modernismului.

Atomium

 Ceea ce nu trebuie să pierdeți în Bruxelles, pe lângă cele menționate, este centrul vechi al orașului, zona Grand Place, cu o arhitectură nemaipomenită de altfel, care redă o cu totul altă magie a orașului, diferită de partea funcționărească ca să spun așa ocupată de clădirile Uniunii Europene. O să găsiți zeci de magazine pline de ciocolată belgiană (cea mai bună dintre toate) cu toate aromele posibile și imposibile, o să vă pierdeți ochii în vitrinele colorate și nu o să știți pe care să o încercați prima, mie una îmi place ciocolata neagră, cu conținutul cel mai ridicat de cacao, iar dacă mai e și în combinație cu cremă de cafea, de praline sau de hazelnuts e mai mult decât perfect.

Dulciuuuuuuuri

 Vedere din hotel. superbă de altfel. aș fi scris mii de cărți la acea fereastră.

Conchizând, Bruxelles este un oraș liniștit, nu o să dați de prea multe cluburi pe acolo și nici măcar pub-urile nu sunt numeroase, pentru că prevalează resturantele în centrul vechi. Mergeți la shopping până în ora 18.00 pentru că altfel riscați să nu mai prindeți nimic. Mi-a plăcut, dar atât.

PS: grijă cu infractorii 🙂 (de toate genurile, o să-i vedeți singuri)

Cu alte cuvinte, ”doamnă Reding”, la nivel discursiv, doamna europarlamentar Norica Nicolai v-a cam nimicit.

Simt nevoia să împărtășesc cu voi video-ul acesta. Ascultați-l până la capăt. Pe lângă faptul că accentuează foarte clar anumite principii, explică concis faptul că nicio prevedere constituțională nu a fost încălcată în ceea ce privește procedura demiterii, iar Curtea Constituțională a aprobat acest lucru. ”NU veți reuși să faceți mai multă Europă dacă veți coaliza statele, ci va trebui să facem mai multă Europă unind oamenii”.(Jean Monet)

Așadar, nu se reduce totul la noi? la popor, la oameni? Discursul este pe cât de politic, pe atât de mobilizator. Când auzi aceste vorbe, nu numai că nu ți se mai pare în van votul dat, dar realizezi că în această lume preocupată (în genere) de bani, putere și cele corelate, mai răsar câțiva care spun ceea ce simt și o spun bine, .

Cu alte cuvinte, ”doamnă Reding”, la nivel discursiv, doamna europarlamentar Norica Nicolai v-a cam nimicit. 🙂

Până la urmă, Why not to get to know Romania?

Cred că suntem toți de părere că atunci când ne aflăm în afara țării și ne întreabă cineva de unde suntem, în momentul în care îi răspundem că suntem din România singurele lucruri pe care le cunosc despre această țară sunt: Ceaușescu, Castelul lui Dracula, Hagi, Nadia Comăneci și multe alte nume. Dar, deși respectivele nume sunt reprezentative, totuși sunt produsul unei munci ale unor persoane, care, spre norocul sau ghinionul nostru (și aici știți la ce mă refer), ne-au reprezentat țara în afara granițelor (mai puțin Dracula, care e un mit și care nu are nicio legătură cu Castelul Bran sau Vlad Dracul, dar cu care s-a făcut o analogie din alte motive [marketing strategy]), prea puțini sunt cei care știu ce semnifică România de fapt și ceea ce a însemnat înainte de perioada comunismului. Video-ul atașat articolului l-am găsit întâmplător, dar este cât se poate de sugestiv și stimulativ. Până la urmă, Why not to get to know Romania?, lăsând la o parte presa internațională manipulată și anumite aspecte negative din spațiul politic din ultima vreme.

Eu mereu încerc să-mi promovez țara … voi?

PS: here you can see how wonderful Romania is!

sursă video: http://www.youtube.com

Să nu renunțăm, când putem să reușim!

Image

Poporul e supărat, de fapt, cred că toți suntem supărați și dezamăgiți. Dezamăgiți pentru că am ieșit la vot, am făcut ceea ce am simțit și am spus DA.  și mă întreabă lumea deseori: ”ce folos? De ce ne-ați repetat în nenumărate rânduri că votul nostru contează și că avem puterea de a schimba când nici măcar o alianță ce se presupune a fi de succes nu a reușit să înlăture un președinte atât puțin dorit?” Singurul meu răspuns ar fi că eu nu mi-am pierdut încrederea și voi continua să muncesc și să lupt. Indiferent că lupt împotriva președintelui demis, a partidului din care face parte, a unui regim care a încălcat statul de drept, o voi face pentru mine în primul rând, pentru familie, prieteni, cunoscuți și pentru cetățeni în general. Este atât de greu să faci bine, dar asta voi încerca să fac cât de mult pot.

Electoratul este deziluzionat, nu mai știe ce să creadă, iar pe fondul crizei, supărarea capătă dimensiuni și mai mari. Media promovează doar aspecte negative, știrile nu aduc vești bune, observăm pe zi ce trece cum au loc destituiri, numiri bizare, deschideri de dosare și așa mai departe. Dar vă anunț, dragii mei, că există cazuri și mai dureroase, cu narcotraficanți și paramilitare, care sunt într-o colaborare chiar strânsă cu instituțiile statului, dar despre acestea altă dată. Expunerea mea nu este una pesimistă și nu are misiunea de a sublinia chestiunile dureroase ale spațiului politic românesc actual, ci este una pozitivă, care încearcă să evidențieze că, în ciuda tuturor acestor evenimente, noi, românii, nu trebuie să renunțăm.

Se apropie alegerile parlamentare, instituție formată din reprezentanți aleși, a căror misiune este una fundamentală nu doar din punctul de vedere al funcției legislative, funcție mai mult sau mai puțin cunoscută electoratului, ci și datorită rolului acestora și impactului pe care îl au atât în viața politică românească, dar și în viața de zi cu zi a fiecărui alegător. Sferele în care aceștia acționează, prin intermediul comisiilor, dar și al grupurilor parlamentare prin influența pe care o au asupra voturilor, sunt cele precum: economie, finanțe, industrie, agricultură, industrie alimentară, drepturile omului, minorități naționale, administrație publică, sănătate, familie, învățământ, cultură, apărare, politică externă, corupție, egalitate de șanse, afaceri europene; domenii care au un efect direct asupra cetățenilor. În aceeași măsură, parlamentarii noștri au autorități și instituții aflate sub control și ceea ce este esențial: au misiunea, conform legii, de a acționa în interesul întregii națiuni și al locuitorilor din circumscripțiile electorale pe care le reprezintă. ( legea 96/2006)

Români, nu renunțați la ceea ce sunteți și anume niște cetățeni ai României, fiți perseverenți în lupta ce continuă. Acapararea Parlamentului după alegerile ce urmează de către deputați și senatori fideli actualului președinte nu va determina decât adâncirea în neant. Campaniile electorale care vor începe în noiembrie sunt cele care trebuie să reamintească poporului acest lucru, iar candidații (cel puțin ai USL-ului, sper) să își construiască discursul și strategia într-o logică a apropierii față de cetățean, în nici un caz a înlăturării acestuia.

Repet, lumea a obosit și a ajuns la limita răbdării. Singura modalitate prin care aceștia nu și-ar pierde speranța ar fi să aibă în față candidați competenți, serioși, cu un program de soluții, care să nu se axeze atât de mult pe un discurs anti-Băsescu, cât pe felul în care aceștia vor menține legătura cu cetățeanul pe durata mandatului și ceea ce este mai important, cum o vor face. Sper ca românii să înțeleagă însemnătatea Parlamentului nu doar prin prisma ultimelor evenimente, în care toata lumea stătea cu sufletul la gură pentru a vedea dacă există majoritate sau nu, ci să perceapă acești reprezentanți, aleși de către ei, ca pe cei care le ghidează sfera cotidiană.

PS: mai multe despre parlamentare, în curând.

foto: luchiancomsa.ro

Constituirea Partidului Național Liberal

         Din dorinţa de a scăpa de jugul strein[1] și de clasa boierească, pentru a scăpa de voința și interesele rușilor și ale turcilor, pentru a nu mai plăti biruri, pentru a avea pământ, școală și drepturi, poporul român, prin mișcarea lui Tudor Vladimirescu din 1821 și Revoluția de la 1848, va lupta dând naştere primelor mişcări democratice şi naţionale.  Tudor Vladimirescu, personalitate importantă a vremii respective, este cel care face un prim pas și liberalizează relativ modul de gândire al partidei naționale, invocă desființarea privilegiilor și instituirea libertății și egalității.[2] Pe lângă domeniul național și politic de care se ocupa, acesta a fost preocupat și de nevoile sociale.

            Un al doilea pas  spre formarea unui partid liberal este făcut de către cărvunari, care prin constituția de la 1822 proclamă o serie de principii precum egalitatea în fața legilor, respectul proprietății, exproprierea pentru cauză de utilitate publică, atribuirea funcțiilor potrivit meritului, libertatea muncii care exprimă ideea de reformă socială ca măsură indispensabilă pentru emanciparea întregii societăți de privilegii feudale.[3]

            Apariția asociațiilor care aveau o activitate politică, scopul lor principal fiind cel de a urmări eliberarea de sub protectoratul rusesc, unirea românilor, adică a Moldovei cu Țara Românească, introducerea unor instituții liberale duce la o înflorire a liberalismului, reușind astfel să se infiltreze și să se afirme în timpul Revoluției de la 1848. Concepțiile noi precum diversitatea ideilor, exprimarea părerilor diferite, libertatea tiparului duc la o propagandă politică care ajută la răspândirea noțiunilor liberale, a ideilor revoluției care, având și un scop educativ, duc la formarea opiniei publice moderne, în această modalitate formându-se o atmosferă liberală. Fruntașii revoluției, printre care se numără și înaintașii și întemeietorii Partidului Național – Liberal, au fost:  Vasile și Iancu Alecsandri, Mihail Kogălniceanu, Alexandru Ioan Cuza, Alecu Russo, Vasile Mănescu în Moldova; Ion – Heliade Rădulescu, Christian Tell, Nicolae Bălcescu, Dumitru și Ion C. Brătianu, Constantin A. Rosetti, Alexandru G. Golescu, frații Stefan, Nicolae, Alexandru și Radu Golescu în Țara Românescă. Aceștia au acționat în grupuri sub forma de partid liberal, care apare și în acte publice, căruia i-au adăugat și calificativul național, preluând-se denumirea de partid național din deceniile anterioare. Astfel se pun bazele politico-ideologice ale viitorului partid care va avea aceeași titulatură. Dacă o parte dintre ei  se axează pe legalitatea schimbării, amânarea unor decizii până la convocarea Adunării Naționale alcătuită pe împărțirea egală a societății pe trei interese distincte (proprietatea mare, profesiunile liberale și țărănimea), aceștia fiind Ion – Heliade Rădulescu, Christian Tell și Nicolae Golescu, care erau constituiți într-o Locotenență Domnească, o altă parte este preocupată de instituționalizarea mai rapidă a noului regim politic, respingerea amenințărilor Rusiei, organizarea apărării noului regim, politică mai hotărâtă de alianțe cu guvernele revoluționare europene și de convocarea Adunării Naționale, principalele persoane care s-au ocupat de aceste probleme fiind C. A Rosetti și Ion C. Brătianu. Campania politică pentru organizarea adunărilor ad-hoc în Țara Românească  reprezintă un moment în care se în ființează primele nuclee liberale la nivel central și județean. Grupările se încheagă, avându-i pe liberalii radicali precum Ion C. Brătianu, C. A. Rosetti, Nicolae Golescu în spate, dar și pe liberalii progresiști[4] care aveau funcția de deputați liberali: Gheorghe Magheru și Zamfir Broșteanu în Gorj, Grigore Ghica în Ilfov, Constantin Butculescu și Heliodor Lapati în Teleorman, Ion C. Brătianu în Argeș, Ștefan Golescu și Nicolae Rucăreanu în Muscel, Eugen Predescu în Dâmbovița, Ioan Cantacuzino în Prahova, Nicolae Pâcleanu și Scarlat Voinescu în Buzău, Grigore Marghiloman și Constantin Robescu la Focșani, Constantin Crețulescu și Grigore Filipescu la Brăila.

            Promovarea pe tron a lui Alexandru Ioan Cuza la 5 ianuarie 1859, dar și dubla alegere a acestuia deschid drumul creării unui stat român unitar, Unirea Principatelor Române făcând trecerea de la forma de guvernare absolutistă la o formă de guvernare constituțională, aleșii națiunii fiind cei care reprezentau țara. Această perioadă este propice pentru dezvoltarea liberalismului intelectual și cultural, iar libera inițiativă a concurenței ducând la o dezvoltare a economiei de piață.

            Liberalii promovau în acea perioadă naționalismul, constituționalismul și pluralismul politic, fapt care a dus la confruntarea cu conservatorismul, nu numai în privința reformei sociale, dar și sub alte aspecte. Se aprecia astfel că societatea românească trebuia supusă la schimbări structurale majore în domeniul proprietății funciare și al relațiilor agrare. Adepții liberalismului considerau că eliberarea de virtuți feudale nu era atât de chestiune juridică –cum pretindeau conservatorii- , ci mai ales una economică. Dar, radicalismul liberal, deși interesat de emanciparea țărănimii de servituți, punea în evidență această reformă în conexiune cu alte ramuri economico-financiare ce trebuiau create sau dezvoltate tocmai din cauza faptului că unii dintre ei practicau o agricultură prin sistemul tradițional al clăcii și dijmei, dorind ca moșia să rămână principala sursă de venit.[5]

            După abdicarea silită a lui A. I. Cuza din 11 februarie 1866, radicalii lui Ion C. Brătianu și moderații lui Ghica au în plan făurirea unui regim politic monarhic-constituțional. Guvernul provizoriu desemnat și condus de către liberalul moderat Ion Ghica, este valabil timp de 3 luni de zile, țelul acestuia fiind schimbarea regimului politic, adoptarea noilor proiecte de legi și alegerea unui prinț străin dintr-o dinastie ereditară europeană. Primul ales ca domn a fost Filip de Flandra, dar din cauza opoziției lui Napoleon al III-lea, din cauza faptului că făcea parte din dinastia de Orleans nu a putut fi finalizată alegerea. [6]

            În urma desfășurării Conferinței de la Paris, Ion Brătianu merge la Dusseldorf unde discută cu Carol Anton de Hohenzollern, guvernatorul Renaniei și cu cel de-al doilea fiu al său pentru a-i propune celui din urmă tronul României. Noul rege a fost ales prin plebiscit, care i-a fost favorabil cu 685,969 de voturi pentru, 124,837 abțineri și 224 contra.[7] În luna mai, 1866 Carol își depune jurământul, iar în luna iulie a aceluiași an Parlamentul votează o noua Constituție, fiind inspirată după cea belgiană din 1831. Astfel se consacră pentru prima dată numele oficial de România și subliniază ideea de independență absolută.

            Primul guvern  constituit în timpul lui Carol I (11 mai-13 iulie 1866) este prezidat  de conservatorul Lascăr Catargiu şi va fi format din conservatori (Petre Mavrogheni), moderați (Ion Ghica) și liberali-radicali (Ion C. Brătianu și C. A. Rosetti ). Demisia liberalilor radicali din cauza conflictelor cu conservatorii duce la căderea guvernului. Noul guvern este condus de Ion Ghica, a cărui prezență era necesară pentru continuarea tratativelor cu Poarta pentru recunoașterea lui Carol ca și domnitor, acest guvern fiind format din liberali radicali și moderați. Acesta se confruntă cu tot felul de probleme precum criza financiară, contractând chiar un împrumut, dar realizarea cea mai importantă este recunoașterea lui Carol ca și domnitor (9 octombrie 1866). La finele lui octombrie au loc noi alegeri pentru Cameră, iar în luna februarie pentru Senat, rezultatul fiind unul care nu mulțumește pe nimeni.

            Încercarea de constituire a unui partid liberal de la hotelul Concordia, realizată în primele zile ale anului 1867, încheiată între radicalii, maiștii conduși de Mihail Kogălniceanu și fracționiștii conduși de N. Ionescu[8] prin textul programatic care va sta la baza programelor liberale de mai târziu, va face ca liberalismul să ajungă o principală forță politică.

            La 21 februarie 1867, guvernul este răsturnat și se instaurează o criză ministerială, care ține până la 1 martie, când se formează un nou guvern condus de C. A.  Kretzulescu (1 martie-5 august 1867), personalitate moderată din punct de vedere liberal, care se trăgea dintr-o familie cu tradiții liberale, împotrivindu-se regimului vechi bazat pe privilegii și promovând în același timp programul social. Ocupând locul de ministru de Interne, Ion C. Brătianu, făuritor al liberalismului românesc împreună cu C. A. Rosetti, este omul providențial al epocii sale [9], dând dovadă de patriotism, perspicacitate, inteligență specială, abilitate în manipulare și manevrare, tactică politică și diplomație, calități care i-au câștigat încrederea regelui Carol I. Actele guvernamentale cele mai importante sunt proiectul de lege pentru introducerea sistemului monetar (scopul era de a stagna starea de dezordine de pe piața internă și manifestarea veleităților de independență ale statului român[10]) și concesiunea Barkley, pentru construirea căii ferate între București și Giurgiu, fapte care duc la modernizarea treptată a României.

            Guvernul condus de Ștefan Golescu (17 august 1867-29 aprilie 1968) are un caracter de tranziție datorită așteptării revenirii lui Ion C. Brătianu la putere, fiind dominat de liberalii radicali. La data de 18 septembrie Ion C. Brătianu figurează într-un raport consular ca fiind plecat la Berlin, Paris și Elveția, unde are o discuție cu tatăl regelui, Carol Anton. Este numit ministru de Finanțe la revenirea sa în țară, după care, la scurt timp, este ales să organizeze alegerile pentru Cameră, fiind ales ministru de Interne. Profitând de această situație, liberalii radicali se orientează în direcția realizării unui partid cu structuri organizatorice la scară națională. Nu aceeași situație este valabilă și în Moldova, unde Fracțiunea liberală și independentă condusă de N. Ionescu se confruntă din cauza unei politici antisemite și din cauza părerilor diferite asupra a ceea ce ar fi trebuit făcut cu capitalul străin. Însă, unii dintre adversari erau uniți datorită apartenenței lor la masonerie, care avea legături în Franța. În anul 1867 i se propune regelui Carol I să devină membru al francmasoneriei moldovene, dar acesta refuză. Loja francmasonică de la București era condusă de către Ion C. Brătianu, care deși solicită Lojei Marele Orient în 1867 privilegiul de a exercita controlul asupra tuturor lojilor masonice din România, este refuzat. În schimb, acesta coordonează loji noi, care erau de fapt structuri organizatorice ale partidului radical, cu misiunea înființării de comitete secrete în toate județele țării, animând crearea posibilităților de extindere a influenței radicale la scară națională și punându-se bazele unei guvernări liberale. Totuși, criza ministerială nu a luat sfârșit, deoarece, pe lângă conservatorii antagoniști apar altercații și între membri. Sesiunea extraordinară din 25 octombrie 1867 avea ca țel rezolvarea unor probleme precum: redresarea creditului public, întărirea armatei, concesionarea unei rețele de căi ferate între Suceava, Iași, Focșani, Galați, București, care din păcate nu au fost înfăptuite datorită împotrivirii de a lucra cu Ion C. Brătianu. Punctul culminant al acestor evenimente este reprezentat de data de 31 octombrie 1867, când M. C. Epureanu dorește să provoace o criză de guvern, pentru a ajunge la putere, printr-o interpelare în care neagă autoritatea și legalitatea guvernului, acuzându-l pe Ion C. Brătianu de incapacitate politică. Spre surprinderea tuturor, Carol I este de acord cu dizolvarea Parlamentului (1 noiembrie 1867), organizându-se alte alegeri în decembrie 1867. La 3 ianuarie 1868 Camerele se întrunesc pentru a lua decizii precum dotarea cu armament modern, fapt care duce concentrarea atenției asupra Prusiei, care avea să înlocuiască Franța din postura de primă putere europeană. Melchisedec și Ion C. Cantacuzino merg la Petersburg în vederea obținerii tranzitării a unor transporturi de arme provenite din Prusia pe teritoriul Rusiei.

             La 18 noiembrie 1868 apare un nou guvern pe scena politică, format din liberali moderați și conservatori moderați precum Dimitrie Ghica (Președinte de Consiliu, deținea Externele și Lucrările Publice), Mihail Kogălniceanu (Internele),  A. G. Golescu (Finanțele), V. Boerescu (Justiția), Alexandru Crețescu (Ministerul Cultelor și Instrucțiunii Publice), colonelul Alexandru Duca (Ministerul de Război). Președintele Adunării Deputaților era Ion C. Brătianu,  care avea angajamentul de a susține guvernul în schimbul continuării programului său politic, iar Mihail Kogălniceanu era un fel de garant al acelei continuități. Însă, nu după mult timp apar contradicțiile între guvern și cameră deoarece radicalii, prin legea electorală din 1866, doreau să-și întărească baza în colegiul III urban, ceea ce constituia accentuarea și dezvoltarea caracterului burghez prin eliminarea unor elemente domiciliate la sate: arendași, proprietari de ateliere și manufacturi care votau în mare măsură cu marii proprietari conservatori, lege  care nu a fost susținută de Ion C. Brătianu. La data de 29 ianuarie 1869 guvernul este dizolvat.

            Alegerile din martie 1869, organizate de Mihail Kogălniceanu, care era pe atunci ministru de Interne, au ca scop alcătuirea unui Parlament, menit să-i distrugă pe radicali, adică noroiul Bucureștiului[11], el își desfășurându-şi campania electorală prin lansarea în ţară a unor apeluri către “liberalii de ordine”, adversarii fiind radicalii și fracționiștii. Acesta își alcătuiește o Cameră favorabilă: 84 adepți ai săi, 19 ai lui D. Ghica, 11 ai lui V. Boerescu, aceștia constituind majoritatea. Opoziția era formată din 20 de conservatori independenți, 9 radicali și 8 fracționiști. În felul acesta se coagulează un puternic partid liberal care avea și sprijinul regelui, care era decepționat tot mai mult de radicali care îl hărțuiau și îi contestau tronul sub diverse pretexte, ajungând în punctul în care îl aprecia pe Kogălniceanu un conducător mai apt să aducă unificarea liberală, chiar cu prețul înlăturării lui Ion C. Brătianu și C. A. Rosetti. Dar, după o anumită perioadă de timp, radicalii se întorc împotriva lui Mihail Kogălniceanu din cauza neintegrării lor în treburile politice și a stagnării şi ineficienţei corpurilor legiuitoare, astfel deputații și senatorii fiind preocupați în mare măsură de răsturnarea cabinetului și înlăturarea lui Kogălniceanu ca lider. De aceste momente profită Ion C. Brătianu și C. A. Rosetti nu numai pentru a ralia în jurul lor partizani politici, ci și pentru a amplifica starea de nemulțumire în cercuri largi ale opiniei publice și armată folosind reuniunile politice şi presa. În data de 27 ianuarie 1870 Kogălniceanu și miniștrii liberalii demisionează în urma creșterii contestațiilor în ultima perioadă. Mai apoi, Carol I va dori să regrupeze principalii exponenți liberali și anume Ion C. Brătianu, Mihail Kogălniceanu și Ion Ghica, dar având în vedere că nu s-a ajuns la o soluționare politică, radicalii au recurs la manifestații de stradă în vederea unor noi alegeri.

            Urmează un guvern extrem de slab[12], condus de Alexandru G. Golescu (2 februarie-18 aprilie 1870), fost ministru al Finanțelor în cabinetul interior, care este vulnerabil din cauza corpurilor neomogene. Un eveniment important de menționat legat de această guvernare este inaugurarea, la 24 februarie 1870 a clădirii monetăriei din București, baterea de monede de aur și de argint fiind cu efigia domnitorului (Carol I, domn al românilor).

            Manolache Costache Epureanu este cel care va conduce următorul guvern (20 aprilie-14 decembrie 1870), cabinet numit și cloșca cu pui[13] datorită faptului că vârstnicul și experimentatul președinte de consiliu era înconjurat de tineri. În marea majoritate a lui, Senatul era format din conservatori, dar noua Cameră era dominată de opoziție (99 liberali de diferite nuanțe, dintr-un total de 147 de deputați.) Din dorința de avea o guvernare a țării în plină ordine și stabilitate, dar și din cauza frământărilor politice, regele Carol I convoacă în lunile mai și iunie 1870 colegii electorale pentru alegeri generale, rezultând certuri și violențe soldate cu răniți. Corpurile legiuitoare abia constituite erau formate din 48 de conservatori moderați, 32 radicali ai lui Ion C. Brătianu și C. A. Rosetti, 28 moderați ai lui Kogălniceanu și 14 moderați ai lui Ion Ghica.

            Odată cu vara anului 1870, liberalii radicali încep să se gândească tot mai mult la abdicarea regelui, având opinii antidinastice, chiar republicane, cauzate de modalitatea în care regele Carol I trata falimentul Strousberg și criza economico-financiară, dar și construcția de căi ferate. Printre antidinastici se numără şi Al.-Candiano Popescu, care proclamă o republică de o zi la data de 8 august 1870 la Ploiești, dar care va fi anulată de un singur batalion al armatei. Evenimentul reprezintă în sine o parodie[14] , accentuând resentimentele față de domnitor și agitând opinia publică cu privire la conservatorism și acțiunile regelui Carol I, mai ales cea de a conduce țara cu guverne personale.

            Guvernul Ion Ghica (18 decembrie 1870-11 martie 1871) nu reușește să rezolve problemele cu care viața politică se confrunta. Noul guvern este marcat de două evenimente importante şi anume: scrisoarea trimisă de Carol I la un pretins prieten și publicată în în ziarul „Augusburger Allgemeine Zeitung” la 15 ianuarie 1871 în care își așterne nemulțumirile legate de poporul român, faptul că acesta nu era pregătit pentru trecerea de la regimul despotic la unul liberal și dorința lui de abdicare dacă prevederile Constituției nu vor fi schimbate, deoarece România era o țară care cădea pradă în mâna unor grupuri politice cu o mentalitate bizantină, care doreau doar să-și atingă scopul și interesele[15]; iar cel de-al doilea eveniment este o manifestație de simpatie față de Franța, care capătă accente violente. Într-un moment de instabilitate, domnitorul dorește să abdice din nou, dar momentul este depășit prin instaurarea noului guvern conservator, condus de Lascăr Catargiu. Datorită ministrului de finanțe, Petre Mavrogheni, se stabilizează situația financiară. În 1871, radicalii creau Uniunea liberală, formându-se cluburi la Ploiești, Craiova, Pitești, Giurgiu, Galați, Brăila, Dorohoi etc care duc la extinderea liberalilor, iar constituirea Creditului funciar reprezintă un moment în care opinia publică este schimbată. Din 1874,  guvernul conservator va da semne de oboseală, recurgând la diferite metode pentru anihila acțiunile opoziției, în vederea răsturnării acesteia.

            Întâlnirile din ce în ce mai frecvente ale liberalilor în casa de pe strada Enei, din centrul Bucureștiului, a maiorului englez Stephen Bartlett Lakeman, fost ofițer în armata turcă în timpul războiului Crimeei, căsătorit cu o româncă, fiind de culoare politică un liberal convins, duc la embrionarea Partidului Național Liberal. Bazele acestui partid, împreună cu adeziunile celor prezenți sunt constituite la 24 mai 1875 de către: Ion C. Brătianu, Mihail Kogălniceanu, A.G. Golescu, Gh. Vernescu, Tache Atanasiu, C. Fusea, Al. Candiano-Popescu, Anastase Stolojan, Gh. Chițu, C. G. Peșacov, N. C. Purculescu, precum și M.C. Epureanu, disident conservator. Programul, întărit de semnături, este publicat la data de 4 iunie 1875, în Alegătorul liber, fiind reprezentarea unor obiective concrete: dezvoltarea bunei stări a claselor muncitoare[16], prin ocrotirea muncii și avutului acestora, combaterea legii tocmelilor agricole spoliatoare pentru țărănime, împroprietărirea însurățeilor de la sate și a mahalagiilor din orașe, dezvoltarea învățământului public, autonomie comunală.

         Aşadar, în această manieră va lua naştere unul dintre cele două partide istorice ale României, a cărui traiectorie tortuoasă încă îşi urmează cursul, în ciuda perioadei comuniste, şi ale cărui personalităţi au rămas veşnic prezente în istoria acestui popor.

Bibliografie

1)      Ce-a făcut PARTIDUL NAȚIONAL LIBERAL de la întemeierea lui până astăzi 1848-1927, Imprimeriile Independența, București

2)      Istoria Partidului Național Liberal, Gheorghe Cliveti, Gheorghe Onișoru, coord.: Șerban Rădulescu – Zoner, Apostol Stan, Dumitru Șandru, editura BIC ALL, București, 2000

3)      Din istoria Partidului Național Liberal, vol. I (De la origini până în 1918), editura Tentant, 1998

4)      www.pnl.ro consultat la data de 29.12.2009

5)      http://ro.wikipedia.org/wiki/Partidul_Na%C5%A3ional_Liberal consultat la data de 4.10.2010

6)      http://wapedia.mobi/ro/Partidul_Na%C5%A3ional_Liberal consultat la data de 4.10.2010


[1] Ce-a făcut PARTIDUL NAȚIONAL LIBERAL de la întemeierea lui până astăzi 1848-1927, Imprimeriile Independența, București, p. 4

[2] Istoria Partidului Național Liberal, Gheorghe Cliveti, Gheorghe Onișoru, coord.: Șerban Rădulescu – Zoner, Apostol Stan, Dumitru Șandru, editura BIC ALL, București, 2000, p. 5

[3] Ibidem 2, p. 6

[4] Ibidem 2, p. 13

[5] Ibidem 2, p.16

[6] Din istoria Partidului Național Liberal, vol. I (De la origini până în 1918), Editura Tentant, 1998, p. 47

[7] Ibidem 6, p. 50

[8] Ibidem 6, p. 56

[9]  Ibidem 6, p. 58

[10]  Ibidem 6, p. 59

[11]  Ibidem 2, p. 36

[12] Ibidem 6, p. 66

[13]  Ibidem 12

[14] Ibidem 2, p. 39

[15] Ibidem 2, p. 40

[16] Ibidem 2, p. 43