Despre conformismul nociv

Reprezentativ

De cele mai multe ori ne place să identificăm soluțiile problemelor, dar puțini sunt cei care se uită la cauze. ba chiar, în ultimul timp, unii ajung să  inventeze soluțiile și apoi problemele, din lipsă de … sinapse. Criticăm mereu, ironizăm și tindem spre sarcasm, recunosc, chiar și eu câteodată. Dar, critica poate fi constructivă, ironia poate fi chiar eficientă în momente cheie, iar sarcasmul poate reprezenta un semnal că întreci măsura. deci există și partea plină a paharului. Anyway, I am not totally on the dark side yet. 

4c2750f2477b433e6d1ab7e2d22b8f2b

Despre onoare și demnitate s-a vorbit foarte mult zilele acestea prin demisia lui Crin Antonescu prin funcția de președinte al Senatului. Și da,  pe lângă mișcarea excepțională pe care a făcut-o, le-a arătat tuturor că sunt politicieni pentru care legitimitatea este esențială. Îmi pare rău că nu am fost de față să văd expresia tuturor celor care au rămas acum la putere. Pentru cei care studiază și analizează domeniul, ”spinning-ul” de data aceasta nu a mai avut niciun efect. Nici consultanții politici, nici sondajele perfect elaborate, nici experții în comunicare nu cred că aveau prea multe bănuieli despre această demisie. ca să nu mai vorbim despre încercarea eșuată a domnului Zgonea de a transmite un mesaj ”grav” despre președintele PNL. (get real, he only made us laugh). și din nou aud voci care vorbesc despre orgoliu, impulsivitate, despre procente la alegerile care urmează, despre ”sinucidere politică”. ei bine, vorbiți în continuare. cert este că PNL-ul poate intra în campanie cu fruntea sus și cu respectul de care a dat dovadă până în ultimul moment atât față de foștii aliați, cât și față de alegători. În sfârșit se vor putea promova cu adevărat multele măsurile liberale, economice în special și nu numai, pe care acest partid ar fi trebuit să le susțină de la primul moment al intrării la guvernare. Dar așa e cu alianțele astea, dacă nu reușesc ”prietenii” să te blocheze în guvern, la nivel de semnături și chestiuni birocratice, o vor face cu siguranță la nivel de parlament; până la urma asta este misiunea comisiilor, ca ”specialiștii” să vină cu niște amendamente ”pertinente, care să reprezinte voința poporului pe care îl reprezintă”.

Dar să revenim la tema pe care voiam să o ating: educație și profesionalism, că despre realpolitik … pe alte canale.  Vorbeam de critică câteva rânduri mai sus și nu pot decât să scriu aceleași vorbe pe care le spun tuturor mereu: pe lângă faptul că educația și practica mai apoi ne fac să devenim profesioniști în ceea ce facem, ne fac în același timp să devenim critici. cu noi înșiși în primă măsură și apoi cu cei din jur. eu cred că am ajunge mult mai departe cu o societate civilă critică, dar eficient, nu critica absolut penibilă și foarte comodă a multora. 

Cum ar fi să avem mult mai mulți lideri de opinie specializați, mult mai mulți tehnocrați în sistem, olimpici care să nu părăsească hotarele, o presă liberă și nu jurnaliști de investigații care scriu la comandă, o cultură românească care să nu ajungă să fie guvernată de reprezentanții altei culturi, o populație care nu folosește ca instrument de informare doar televiziunea (manipulatoare), oameni de management în instituțiile publice, elite promovate acasă și nu după ce altă națiune le descoperă ”talentele” și așa mai departe? Cum ar fi să nu ne mai complacem situațiilor și să facem de exemplu grevă din cauza personalului nespecializat care lucrează în departamentele de servicii din instituții publice? că tot ne plângem toată ziua de cozi interminabile și răspunsuri incomplete date de angajații din instituțiile publice. dar nu, preferăm să ieșim în stradă în ultimă instanță și chiar dacă se ajunge la capătul răbdării. și capătul răbdării însemnând tăieri de la bugetul de stat sau noi taxe. cum ar fi să-l faci pe angajatul ăla din minister să-i pară rău că nu a știut să-ți răspundă la întrebare, dar îl determini să nu-i mai facă același lucru și celui care sună după tine?  

eu nu am auzit  cred că niciodată oamenii să vorbească despre transparență, în schimb, îl folosesc diverși în discurs numai pentru a da bine, dar nu prea mult ca să nu înceapă să fie dorită. Cred că Victor Alistar e ”the one and only” pe această temă, sau cel puțin teoretic, că practic…. life is full of surprises.

 Paradox, am considerat, mult timp, că un parlament și un guvern eficiente, un sistem educațional măcar la jumătatea nivelului occidental,  vor reprezenta factorii care determină educarea și mai ales informarea corectă a populației. Dar de câțiva ani încoace speranța tot în societatea civilă îmi rămâne, fiindcă nimic nu s-a prea schimbat. păcat că e prea slăbită și dezinteresată. sau mă rog, interesată de scandaluri și alte subiecte tabu. dar o societate civilă educată în spiritul democrației, bineînțeles.

Ah, și încă o chestie pe care refuz să o înțeleg. suntem primii la folosit aplicații, noi tehnologii, dar mulți o fac pentru că ține de… ”normalul din ziua de azi”?  deja observ niște stereotipuri care se creează. dar constat că unii habar nu au pentru ce au fost inventate unele lucruri, ci doar se conformează unui model social. go on, do that thing. limitați-vă la share-uri pe facebook și alte instrumente de comunicare, dar alea sunt egal cu zero. mai trist pentru voi o să fie când vă plictisiți și vă puneți întrebarea: de ce? și acolo se termină tot. sunt mulți care încă nu pot răspunde la această întrebare cu un ”pentru că” convingător, pe cale de consecință ne confruntăm și cu o gravă lipsă de argumente. dar nu prea au ce să învețe, când pe posturile noastre de televiziune invitații efectiv urlă atunci când simt că pierd din teren ori la 2 secunde după ce își pierd răbdarea sau atunci când interlocutorul (spre nefericirea celuilalt) chiar are mai multă dreptate. nu deschid subiectul profesorilor care ne pleacă mult spre vest. avem lacune la capitolul educație, implicit la capitolul argumentare, iar eu îmi doresc critică. vreau cam multe, nu?

da, e o aventură totală. dar îmi place. și mai ajung să mă lupt cu mine însumi. cu autocontrolul, cu sarcasmul care  poate atinge cote înalte pe bază de oboseală sau nervi. cert e că nu o să mă conformez niciodată. (și e excepția mea de la ”never say never”). În schimb, o să-i compătimesc pe cei care o fac. nu o să mă las de citit, nu o să mă las de cercetat ambele părți ale adevărului și I won’t let my brain to be washed.

I’d rather be like a lion in a cage and fighting for my freedom of thought.

Și pentru că frumos ar fi nu doar să comentez, ci să vin și cu sugestii:

criticalthinking

Anunțuri

Opțiuni politice în prag de campanie electorală

Ne așteaptă niște alegeri cât de curând, cât de bine vă cunoașteti candidații din colegii? Și în funcție de ce îi votați? îi votați pentru că vă promit? Îi votați pentru ca au fost buni în mandatul trecut? Îi votați pentru că sunt familiști? Îi votați pentru partidul în care sunt? Îi votați pentru ”atențiile oferite” în campanie?

Acestea sunt doar niște simple întrebări… sunt chiar curioasă DE CE votați pe cine doriți să votați. Cred că sunt foarte puțini dintre noi care se gândesc pragmatic la chestiunea aceasta. Câți dintre noi oare iau în serios alegerile? Mi-ar plăcea și știu că aș fi idealistă din nou să spun că mulți dintre noi se interesează punctual de candidați, se uită la programul politic, la studiile acestuia, la experiența acestuia și alte criterii ”profesionale” să le spunem. Campania pe urban e dificilă din multe puncte de vedere, foooooooooarte mulți oameni de mulțumit, discuțiile sunt la un alt nivel, cetățenii sunt ceva mai informați, păcat că unii ”înghițiți efectiv de televizor”, dar, părerea mea, e că degeaba te informezi, dacă nu știi din ce surse și cât de veridice sunt acestea.

În opinia mea pe rural e dramatică situația, dacă vrei să faci ceva cu adevărat nu știi efectiv de unde să începi. Să modernizezi dispensarul, să modernizezi școala sau căminul cultural, să asfaltezi un drum de țară, să te ocupi de canalizare, să te ocupi de proiecte pentru extragerea fondurilor, sunt atât de multe… bineînțeles că eu cu problemele mele existențiale.

Votați omul sau partidul? Chiar dacă votați omul și ajungeți în cele din urmă să realizați că partidul/alianța din care face parte nu are o vizibilitate pozitivă, vă răzgândiți. cu siguranță e posibil și viceversa, degeaba ești simpatizant USL și îl divinizezi pe Antonescu, dacă deputatul tău PDL ți-a adus investitori, a modernizat spitalul, a făcut parcuri pentru copiii tăi, un centru cultural educativ, a deschis o bibliotecă sau a sprijinit un ONG local. Sau ați face un compromis și totuși ați vota de dragul USL-ului?

Dileme, dileme, dileme. Sfatul meu (din nou): fiți atenți la detalii, începând cu ceea ce scrie pe simplul flyer până la site-ul candidatului, CV-ul acestuia și până la activitățile candidatului din campanie și dialogul pe care îl are cu cetățenii, de la poziția din partid a acestuia (pentru că e foarte importantă) până la cum își creează legăturile în teritoriu, ascultați discursul. Din nou, nu vă luați după aparențe sau în cel mai rău caz după comunicarea mediată, nu există ceva mai autentic decât convingerea proprie pe ceea ce ați văzut cu ochii voștri, de aceea aveți sediu de campanie, birouri parlamentare, intrări în audiență și alte mecanisme de acest gen.

Repet, ieșiți la vot, indiferent de opțiune. Scrisesem înainte de referendum (vezi aici) că mi-aș dori ca lumea să iasă mai mult la vot și nu mă refeream numai în acel context, știți foarte bine că atunci s-a pus problema diferit din cauza condiției de 50%+1, boicotându-se alegerile. Acum vă rog din nou să ieșiți la vot și să votați responsabil și în funcție de anumite criterii. Am preluat poza (sugestivă de altfel) mai trend făcută de o fundație feministă, mi s-a părut mai aparte. Până la urmă, cred că putem învăța multe de la societatea civilă americană, mai ales în ceea ce privește prezența la vot. Mai aveți 4 săptămâni în care vă puteți decide asupra candidaților.

PS: am pus niște întrebări la începutul articolului, chiar aștept feedback.

Sursa foto: aici

Cu alte cuvinte, ”doamnă Reding”, la nivel discursiv, doamna europarlamentar Norica Nicolai v-a cam nimicit.

Simt nevoia să împărtășesc cu voi video-ul acesta. Ascultați-l până la capăt. Pe lângă faptul că accentuează foarte clar anumite principii, explică concis faptul că nicio prevedere constituțională nu a fost încălcată în ceea ce privește procedura demiterii, iar Curtea Constituțională a aprobat acest lucru. ”NU veți reuși să faceți mai multă Europă dacă veți coaliza statele, ci va trebui să facem mai multă Europă unind oamenii”.(Jean Monet)

Așadar, nu se reduce totul la noi? la popor, la oameni? Discursul este pe cât de politic, pe atât de mobilizator. Când auzi aceste vorbe, nu numai că nu ți se mai pare în van votul dat, dar realizezi că în această lume preocupată (în genere) de bani, putere și cele corelate, mai răsar câțiva care spun ceea ce simt și o spun bine, .

Cu alte cuvinte, ”doamnă Reding”, la nivel discursiv, doamna europarlamentar Norica Nicolai v-a cam nimicit. 🙂

Să nu renunțăm, când putem să reușim!

Image

Poporul e supărat, de fapt, cred că toți suntem supărați și dezamăgiți. Dezamăgiți pentru că am ieșit la vot, am făcut ceea ce am simțit și am spus DA.  și mă întreabă lumea deseori: ”ce folos? De ce ne-ați repetat în nenumărate rânduri că votul nostru contează și că avem puterea de a schimba când nici măcar o alianță ce se presupune a fi de succes nu a reușit să înlăture un președinte atât puțin dorit?” Singurul meu răspuns ar fi că eu nu mi-am pierdut încrederea și voi continua să muncesc și să lupt. Indiferent că lupt împotriva președintelui demis, a partidului din care face parte, a unui regim care a încălcat statul de drept, o voi face pentru mine în primul rând, pentru familie, prieteni, cunoscuți și pentru cetățeni în general. Este atât de greu să faci bine, dar asta voi încerca să fac cât de mult pot.

Electoratul este deziluzionat, nu mai știe ce să creadă, iar pe fondul crizei, supărarea capătă dimensiuni și mai mari. Media promovează doar aspecte negative, știrile nu aduc vești bune, observăm pe zi ce trece cum au loc destituiri, numiri bizare, deschideri de dosare și așa mai departe. Dar vă anunț, dragii mei, că există cazuri și mai dureroase, cu narcotraficanți și paramilitare, care sunt într-o colaborare chiar strânsă cu instituțiile statului, dar despre acestea altă dată. Expunerea mea nu este una pesimistă și nu are misiunea de a sublinia chestiunile dureroase ale spațiului politic românesc actual, ci este una pozitivă, care încearcă să evidențieze că, în ciuda tuturor acestor evenimente, noi, românii, nu trebuie să renunțăm.

Se apropie alegerile parlamentare, instituție formată din reprezentanți aleși, a căror misiune este una fundamentală nu doar din punctul de vedere al funcției legislative, funcție mai mult sau mai puțin cunoscută electoratului, ci și datorită rolului acestora și impactului pe care îl au atât în viața politică românească, dar și în viața de zi cu zi a fiecărui alegător. Sferele în care aceștia acționează, prin intermediul comisiilor, dar și al grupurilor parlamentare prin influența pe care o au asupra voturilor, sunt cele precum: economie, finanțe, industrie, agricultură, industrie alimentară, drepturile omului, minorități naționale, administrație publică, sănătate, familie, învățământ, cultură, apărare, politică externă, corupție, egalitate de șanse, afaceri europene; domenii care au un efect direct asupra cetățenilor. În aceeași măsură, parlamentarii noștri au autorități și instituții aflate sub control și ceea ce este esențial: au misiunea, conform legii, de a acționa în interesul întregii națiuni și al locuitorilor din circumscripțiile electorale pe care le reprezintă. ( legea 96/2006)

Români, nu renunțați la ceea ce sunteți și anume niște cetățeni ai României, fiți perseverenți în lupta ce continuă. Acapararea Parlamentului după alegerile ce urmează de către deputați și senatori fideli actualului președinte nu va determina decât adâncirea în neant. Campaniile electorale care vor începe în noiembrie sunt cele care trebuie să reamintească poporului acest lucru, iar candidații (cel puțin ai USL-ului, sper) să își construiască discursul și strategia într-o logică a apropierii față de cetățean, în nici un caz a înlăturării acestuia.

Repet, lumea a obosit și a ajuns la limita răbdării. Singura modalitate prin care aceștia nu și-ar pierde speranța ar fi să aibă în față candidați competenți, serioși, cu un program de soluții, care să nu se axeze atât de mult pe un discurs anti-Băsescu, cât pe felul în care aceștia vor menține legătura cu cetățeanul pe durata mandatului și ceea ce este mai important, cum o vor face. Sper ca românii să înțeleagă însemnătatea Parlamentului nu doar prin prisma ultimelor evenimente, în care toata lumea stătea cu sufletul la gură pentru a vedea dacă există majoritate sau nu, ci să perceapă acești reprezentanți, aleși de către ei, ca pe cei care le ghidează sfera cotidiană.

PS: mai multe despre parlamentare, în curând.

foto: luchiancomsa.ro

Constituirea Partidului Național Liberal

         Din dorinţa de a scăpa de jugul strein[1] și de clasa boierească, pentru a scăpa de voința și interesele rușilor și ale turcilor, pentru a nu mai plăti biruri, pentru a avea pământ, școală și drepturi, poporul român, prin mișcarea lui Tudor Vladimirescu din 1821 și Revoluția de la 1848, va lupta dând naştere primelor mişcări democratice şi naţionale.  Tudor Vladimirescu, personalitate importantă a vremii respective, este cel care face un prim pas și liberalizează relativ modul de gândire al partidei naționale, invocă desființarea privilegiilor și instituirea libertății și egalității.[2] Pe lângă domeniul național și politic de care se ocupa, acesta a fost preocupat și de nevoile sociale.

            Un al doilea pas  spre formarea unui partid liberal este făcut de către cărvunari, care prin constituția de la 1822 proclamă o serie de principii precum egalitatea în fața legilor, respectul proprietății, exproprierea pentru cauză de utilitate publică, atribuirea funcțiilor potrivit meritului, libertatea muncii care exprimă ideea de reformă socială ca măsură indispensabilă pentru emanciparea întregii societăți de privilegii feudale.[3]

            Apariția asociațiilor care aveau o activitate politică, scopul lor principal fiind cel de a urmări eliberarea de sub protectoratul rusesc, unirea românilor, adică a Moldovei cu Țara Românească, introducerea unor instituții liberale duce la o înflorire a liberalismului, reușind astfel să se infiltreze și să se afirme în timpul Revoluției de la 1848. Concepțiile noi precum diversitatea ideilor, exprimarea părerilor diferite, libertatea tiparului duc la o propagandă politică care ajută la răspândirea noțiunilor liberale, a ideilor revoluției care, având și un scop educativ, duc la formarea opiniei publice moderne, în această modalitate formându-se o atmosferă liberală. Fruntașii revoluției, printre care se numără și înaintașii și întemeietorii Partidului Național – Liberal, au fost:  Vasile și Iancu Alecsandri, Mihail Kogălniceanu, Alexandru Ioan Cuza, Alecu Russo, Vasile Mănescu în Moldova; Ion – Heliade Rădulescu, Christian Tell, Nicolae Bălcescu, Dumitru și Ion C. Brătianu, Constantin A. Rosetti, Alexandru G. Golescu, frații Stefan, Nicolae, Alexandru și Radu Golescu în Țara Românescă. Aceștia au acționat în grupuri sub forma de partid liberal, care apare și în acte publice, căruia i-au adăugat și calificativul național, preluând-se denumirea de partid național din deceniile anterioare. Astfel se pun bazele politico-ideologice ale viitorului partid care va avea aceeași titulatură. Dacă o parte dintre ei  se axează pe legalitatea schimbării, amânarea unor decizii până la convocarea Adunării Naționale alcătuită pe împărțirea egală a societății pe trei interese distincte (proprietatea mare, profesiunile liberale și țărănimea), aceștia fiind Ion – Heliade Rădulescu, Christian Tell și Nicolae Golescu, care erau constituiți într-o Locotenență Domnească, o altă parte este preocupată de instituționalizarea mai rapidă a noului regim politic, respingerea amenințărilor Rusiei, organizarea apărării noului regim, politică mai hotărâtă de alianțe cu guvernele revoluționare europene și de convocarea Adunării Naționale, principalele persoane care s-au ocupat de aceste probleme fiind C. A Rosetti și Ion C. Brătianu. Campania politică pentru organizarea adunărilor ad-hoc în Țara Românească  reprezintă un moment în care se în ființează primele nuclee liberale la nivel central și județean. Grupările se încheagă, avându-i pe liberalii radicali precum Ion C. Brătianu, C. A. Rosetti, Nicolae Golescu în spate, dar și pe liberalii progresiști[4] care aveau funcția de deputați liberali: Gheorghe Magheru și Zamfir Broșteanu în Gorj, Grigore Ghica în Ilfov, Constantin Butculescu și Heliodor Lapati în Teleorman, Ion C. Brătianu în Argeș, Ștefan Golescu și Nicolae Rucăreanu în Muscel, Eugen Predescu în Dâmbovița, Ioan Cantacuzino în Prahova, Nicolae Pâcleanu și Scarlat Voinescu în Buzău, Grigore Marghiloman și Constantin Robescu la Focșani, Constantin Crețulescu și Grigore Filipescu la Brăila.

            Promovarea pe tron a lui Alexandru Ioan Cuza la 5 ianuarie 1859, dar și dubla alegere a acestuia deschid drumul creării unui stat român unitar, Unirea Principatelor Române făcând trecerea de la forma de guvernare absolutistă la o formă de guvernare constituțională, aleșii națiunii fiind cei care reprezentau țara. Această perioadă este propice pentru dezvoltarea liberalismului intelectual și cultural, iar libera inițiativă a concurenței ducând la o dezvoltare a economiei de piață.

            Liberalii promovau în acea perioadă naționalismul, constituționalismul și pluralismul politic, fapt care a dus la confruntarea cu conservatorismul, nu numai în privința reformei sociale, dar și sub alte aspecte. Se aprecia astfel că societatea românească trebuia supusă la schimbări structurale majore în domeniul proprietății funciare și al relațiilor agrare. Adepții liberalismului considerau că eliberarea de virtuți feudale nu era atât de chestiune juridică –cum pretindeau conservatorii- , ci mai ales una economică. Dar, radicalismul liberal, deși interesat de emanciparea țărănimii de servituți, punea în evidență această reformă în conexiune cu alte ramuri economico-financiare ce trebuiau create sau dezvoltate tocmai din cauza faptului că unii dintre ei practicau o agricultură prin sistemul tradițional al clăcii și dijmei, dorind ca moșia să rămână principala sursă de venit.[5]

            După abdicarea silită a lui A. I. Cuza din 11 februarie 1866, radicalii lui Ion C. Brătianu și moderații lui Ghica au în plan făurirea unui regim politic monarhic-constituțional. Guvernul provizoriu desemnat și condus de către liberalul moderat Ion Ghica, este valabil timp de 3 luni de zile, țelul acestuia fiind schimbarea regimului politic, adoptarea noilor proiecte de legi și alegerea unui prinț străin dintr-o dinastie ereditară europeană. Primul ales ca domn a fost Filip de Flandra, dar din cauza opoziției lui Napoleon al III-lea, din cauza faptului că făcea parte din dinastia de Orleans nu a putut fi finalizată alegerea. [6]

            În urma desfășurării Conferinței de la Paris, Ion Brătianu merge la Dusseldorf unde discută cu Carol Anton de Hohenzollern, guvernatorul Renaniei și cu cel de-al doilea fiu al său pentru a-i propune celui din urmă tronul României. Noul rege a fost ales prin plebiscit, care i-a fost favorabil cu 685,969 de voturi pentru, 124,837 abțineri și 224 contra.[7] În luna mai, 1866 Carol își depune jurământul, iar în luna iulie a aceluiași an Parlamentul votează o noua Constituție, fiind inspirată după cea belgiană din 1831. Astfel se consacră pentru prima dată numele oficial de România și subliniază ideea de independență absolută.

            Primul guvern  constituit în timpul lui Carol I (11 mai-13 iulie 1866) este prezidat  de conservatorul Lascăr Catargiu şi va fi format din conservatori (Petre Mavrogheni), moderați (Ion Ghica) și liberali-radicali (Ion C. Brătianu și C. A. Rosetti ). Demisia liberalilor radicali din cauza conflictelor cu conservatorii duce la căderea guvernului. Noul guvern este condus de Ion Ghica, a cărui prezență era necesară pentru continuarea tratativelor cu Poarta pentru recunoașterea lui Carol ca și domnitor, acest guvern fiind format din liberali radicali și moderați. Acesta se confruntă cu tot felul de probleme precum criza financiară, contractând chiar un împrumut, dar realizarea cea mai importantă este recunoașterea lui Carol ca și domnitor (9 octombrie 1866). La finele lui octombrie au loc noi alegeri pentru Cameră, iar în luna februarie pentru Senat, rezultatul fiind unul care nu mulțumește pe nimeni.

            Încercarea de constituire a unui partid liberal de la hotelul Concordia, realizată în primele zile ale anului 1867, încheiată între radicalii, maiștii conduși de Mihail Kogălniceanu și fracționiștii conduși de N. Ionescu[8] prin textul programatic care va sta la baza programelor liberale de mai târziu, va face ca liberalismul să ajungă o principală forță politică.

            La 21 februarie 1867, guvernul este răsturnat și se instaurează o criză ministerială, care ține până la 1 martie, când se formează un nou guvern condus de C. A.  Kretzulescu (1 martie-5 august 1867), personalitate moderată din punct de vedere liberal, care se trăgea dintr-o familie cu tradiții liberale, împotrivindu-se regimului vechi bazat pe privilegii și promovând în același timp programul social. Ocupând locul de ministru de Interne, Ion C. Brătianu, făuritor al liberalismului românesc împreună cu C. A. Rosetti, este omul providențial al epocii sale [9], dând dovadă de patriotism, perspicacitate, inteligență specială, abilitate în manipulare și manevrare, tactică politică și diplomație, calități care i-au câștigat încrederea regelui Carol I. Actele guvernamentale cele mai importante sunt proiectul de lege pentru introducerea sistemului monetar (scopul era de a stagna starea de dezordine de pe piața internă și manifestarea veleităților de independență ale statului român[10]) și concesiunea Barkley, pentru construirea căii ferate între București și Giurgiu, fapte care duc la modernizarea treptată a României.

            Guvernul condus de Ștefan Golescu (17 august 1867-29 aprilie 1968) are un caracter de tranziție datorită așteptării revenirii lui Ion C. Brătianu la putere, fiind dominat de liberalii radicali. La data de 18 septembrie Ion C. Brătianu figurează într-un raport consular ca fiind plecat la Berlin, Paris și Elveția, unde are o discuție cu tatăl regelui, Carol Anton. Este numit ministru de Finanțe la revenirea sa în țară, după care, la scurt timp, este ales să organizeze alegerile pentru Cameră, fiind ales ministru de Interne. Profitând de această situație, liberalii radicali se orientează în direcția realizării unui partid cu structuri organizatorice la scară națională. Nu aceeași situație este valabilă și în Moldova, unde Fracțiunea liberală și independentă condusă de N. Ionescu se confruntă din cauza unei politici antisemite și din cauza părerilor diferite asupra a ceea ce ar fi trebuit făcut cu capitalul străin. Însă, unii dintre adversari erau uniți datorită apartenenței lor la masonerie, care avea legături în Franța. În anul 1867 i se propune regelui Carol I să devină membru al francmasoneriei moldovene, dar acesta refuză. Loja francmasonică de la București era condusă de către Ion C. Brătianu, care deși solicită Lojei Marele Orient în 1867 privilegiul de a exercita controlul asupra tuturor lojilor masonice din România, este refuzat. În schimb, acesta coordonează loji noi, care erau de fapt structuri organizatorice ale partidului radical, cu misiunea înființării de comitete secrete în toate județele țării, animând crearea posibilităților de extindere a influenței radicale la scară națională și punându-se bazele unei guvernări liberale. Totuși, criza ministerială nu a luat sfârșit, deoarece, pe lângă conservatorii antagoniști apar altercații și între membri. Sesiunea extraordinară din 25 octombrie 1867 avea ca țel rezolvarea unor probleme precum: redresarea creditului public, întărirea armatei, concesionarea unei rețele de căi ferate între Suceava, Iași, Focșani, Galați, București, care din păcate nu au fost înfăptuite datorită împotrivirii de a lucra cu Ion C. Brătianu. Punctul culminant al acestor evenimente este reprezentat de data de 31 octombrie 1867, când M. C. Epureanu dorește să provoace o criză de guvern, pentru a ajunge la putere, printr-o interpelare în care neagă autoritatea și legalitatea guvernului, acuzându-l pe Ion C. Brătianu de incapacitate politică. Spre surprinderea tuturor, Carol I este de acord cu dizolvarea Parlamentului (1 noiembrie 1867), organizându-se alte alegeri în decembrie 1867. La 3 ianuarie 1868 Camerele se întrunesc pentru a lua decizii precum dotarea cu armament modern, fapt care duce concentrarea atenției asupra Prusiei, care avea să înlocuiască Franța din postura de primă putere europeană. Melchisedec și Ion C. Cantacuzino merg la Petersburg în vederea obținerii tranzitării a unor transporturi de arme provenite din Prusia pe teritoriul Rusiei.

             La 18 noiembrie 1868 apare un nou guvern pe scena politică, format din liberali moderați și conservatori moderați precum Dimitrie Ghica (Președinte de Consiliu, deținea Externele și Lucrările Publice), Mihail Kogălniceanu (Internele),  A. G. Golescu (Finanțele), V. Boerescu (Justiția), Alexandru Crețescu (Ministerul Cultelor și Instrucțiunii Publice), colonelul Alexandru Duca (Ministerul de Război). Președintele Adunării Deputaților era Ion C. Brătianu,  care avea angajamentul de a susține guvernul în schimbul continuării programului său politic, iar Mihail Kogălniceanu era un fel de garant al acelei continuități. Însă, nu după mult timp apar contradicțiile între guvern și cameră deoarece radicalii, prin legea electorală din 1866, doreau să-și întărească baza în colegiul III urban, ceea ce constituia accentuarea și dezvoltarea caracterului burghez prin eliminarea unor elemente domiciliate la sate: arendași, proprietari de ateliere și manufacturi care votau în mare măsură cu marii proprietari conservatori, lege  care nu a fost susținută de Ion C. Brătianu. La data de 29 ianuarie 1869 guvernul este dizolvat.

            Alegerile din martie 1869, organizate de Mihail Kogălniceanu, care era pe atunci ministru de Interne, au ca scop alcătuirea unui Parlament, menit să-i distrugă pe radicali, adică noroiul Bucureștiului[11], el își desfășurându-şi campania electorală prin lansarea în ţară a unor apeluri către “liberalii de ordine”, adversarii fiind radicalii și fracționiștii. Acesta își alcătuiește o Cameră favorabilă: 84 adepți ai săi, 19 ai lui D. Ghica, 11 ai lui V. Boerescu, aceștia constituind majoritatea. Opoziția era formată din 20 de conservatori independenți, 9 radicali și 8 fracționiști. În felul acesta se coagulează un puternic partid liberal care avea și sprijinul regelui, care era decepționat tot mai mult de radicali care îl hărțuiau și îi contestau tronul sub diverse pretexte, ajungând în punctul în care îl aprecia pe Kogălniceanu un conducător mai apt să aducă unificarea liberală, chiar cu prețul înlăturării lui Ion C. Brătianu și C. A. Rosetti. Dar, după o anumită perioadă de timp, radicalii se întorc împotriva lui Mihail Kogălniceanu din cauza neintegrării lor în treburile politice și a stagnării şi ineficienţei corpurilor legiuitoare, astfel deputații și senatorii fiind preocupați în mare măsură de răsturnarea cabinetului și înlăturarea lui Kogălniceanu ca lider. De aceste momente profită Ion C. Brătianu și C. A. Rosetti nu numai pentru a ralia în jurul lor partizani politici, ci și pentru a amplifica starea de nemulțumire în cercuri largi ale opiniei publice și armată folosind reuniunile politice şi presa. În data de 27 ianuarie 1870 Kogălniceanu și miniștrii liberalii demisionează în urma creșterii contestațiilor în ultima perioadă. Mai apoi, Carol I va dori să regrupeze principalii exponenți liberali și anume Ion C. Brătianu, Mihail Kogălniceanu și Ion Ghica, dar având în vedere că nu s-a ajuns la o soluționare politică, radicalii au recurs la manifestații de stradă în vederea unor noi alegeri.

            Urmează un guvern extrem de slab[12], condus de Alexandru G. Golescu (2 februarie-18 aprilie 1870), fost ministru al Finanțelor în cabinetul interior, care este vulnerabil din cauza corpurilor neomogene. Un eveniment important de menționat legat de această guvernare este inaugurarea, la 24 februarie 1870 a clădirii monetăriei din București, baterea de monede de aur și de argint fiind cu efigia domnitorului (Carol I, domn al românilor).

            Manolache Costache Epureanu este cel care va conduce următorul guvern (20 aprilie-14 decembrie 1870), cabinet numit și cloșca cu pui[13] datorită faptului că vârstnicul și experimentatul președinte de consiliu era înconjurat de tineri. În marea majoritate a lui, Senatul era format din conservatori, dar noua Cameră era dominată de opoziție (99 liberali de diferite nuanțe, dintr-un total de 147 de deputați.) Din dorința de avea o guvernare a țării în plină ordine și stabilitate, dar și din cauza frământărilor politice, regele Carol I convoacă în lunile mai și iunie 1870 colegii electorale pentru alegeri generale, rezultând certuri și violențe soldate cu răniți. Corpurile legiuitoare abia constituite erau formate din 48 de conservatori moderați, 32 radicali ai lui Ion C. Brătianu și C. A. Rosetti, 28 moderați ai lui Kogălniceanu și 14 moderați ai lui Ion Ghica.

            Odată cu vara anului 1870, liberalii radicali încep să se gândească tot mai mult la abdicarea regelui, având opinii antidinastice, chiar republicane, cauzate de modalitatea în care regele Carol I trata falimentul Strousberg și criza economico-financiară, dar și construcția de căi ferate. Printre antidinastici se numără şi Al.-Candiano Popescu, care proclamă o republică de o zi la data de 8 august 1870 la Ploiești, dar care va fi anulată de un singur batalion al armatei. Evenimentul reprezintă în sine o parodie[14] , accentuând resentimentele față de domnitor și agitând opinia publică cu privire la conservatorism și acțiunile regelui Carol I, mai ales cea de a conduce țara cu guverne personale.

            Guvernul Ion Ghica (18 decembrie 1870-11 martie 1871) nu reușește să rezolve problemele cu care viața politică se confrunta. Noul guvern este marcat de două evenimente importante şi anume: scrisoarea trimisă de Carol I la un pretins prieten și publicată în în ziarul „Augusburger Allgemeine Zeitung” la 15 ianuarie 1871 în care își așterne nemulțumirile legate de poporul român, faptul că acesta nu era pregătit pentru trecerea de la regimul despotic la unul liberal și dorința lui de abdicare dacă prevederile Constituției nu vor fi schimbate, deoarece România era o țară care cădea pradă în mâna unor grupuri politice cu o mentalitate bizantină, care doreau doar să-și atingă scopul și interesele[15]; iar cel de-al doilea eveniment este o manifestație de simpatie față de Franța, care capătă accente violente. Într-un moment de instabilitate, domnitorul dorește să abdice din nou, dar momentul este depășit prin instaurarea noului guvern conservator, condus de Lascăr Catargiu. Datorită ministrului de finanțe, Petre Mavrogheni, se stabilizează situația financiară. În 1871, radicalii creau Uniunea liberală, formându-se cluburi la Ploiești, Craiova, Pitești, Giurgiu, Galați, Brăila, Dorohoi etc care duc la extinderea liberalilor, iar constituirea Creditului funciar reprezintă un moment în care opinia publică este schimbată. Din 1874,  guvernul conservator va da semne de oboseală, recurgând la diferite metode pentru anihila acțiunile opoziției, în vederea răsturnării acesteia.

            Întâlnirile din ce în ce mai frecvente ale liberalilor în casa de pe strada Enei, din centrul Bucureștiului, a maiorului englez Stephen Bartlett Lakeman, fost ofițer în armata turcă în timpul războiului Crimeei, căsătorit cu o româncă, fiind de culoare politică un liberal convins, duc la embrionarea Partidului Național Liberal. Bazele acestui partid, împreună cu adeziunile celor prezenți sunt constituite la 24 mai 1875 de către: Ion C. Brătianu, Mihail Kogălniceanu, A.G. Golescu, Gh. Vernescu, Tache Atanasiu, C. Fusea, Al. Candiano-Popescu, Anastase Stolojan, Gh. Chițu, C. G. Peșacov, N. C. Purculescu, precum și M.C. Epureanu, disident conservator. Programul, întărit de semnături, este publicat la data de 4 iunie 1875, în Alegătorul liber, fiind reprezentarea unor obiective concrete: dezvoltarea bunei stări a claselor muncitoare[16], prin ocrotirea muncii și avutului acestora, combaterea legii tocmelilor agricole spoliatoare pentru țărănime, împroprietărirea însurățeilor de la sate și a mahalagiilor din orașe, dezvoltarea învățământului public, autonomie comunală.

         Aşadar, în această manieră va lua naştere unul dintre cele două partide istorice ale României, a cărui traiectorie tortuoasă încă îşi urmează cursul, în ciuda perioadei comuniste, şi ale cărui personalităţi au rămas veşnic prezente în istoria acestui popor.

Bibliografie

1)      Ce-a făcut PARTIDUL NAȚIONAL LIBERAL de la întemeierea lui până astăzi 1848-1927, Imprimeriile Independența, București

2)      Istoria Partidului Național Liberal, Gheorghe Cliveti, Gheorghe Onișoru, coord.: Șerban Rădulescu – Zoner, Apostol Stan, Dumitru Șandru, editura BIC ALL, București, 2000

3)      Din istoria Partidului Național Liberal, vol. I (De la origini până în 1918), editura Tentant, 1998

4)      www.pnl.ro consultat la data de 29.12.2009

5)      http://ro.wikipedia.org/wiki/Partidul_Na%C5%A3ional_Liberal consultat la data de 4.10.2010

6)      http://wapedia.mobi/ro/Partidul_Na%C5%A3ional_Liberal consultat la data de 4.10.2010


[1] Ce-a făcut PARTIDUL NAȚIONAL LIBERAL de la întemeierea lui până astăzi 1848-1927, Imprimeriile Independența, București, p. 4

[2] Istoria Partidului Național Liberal, Gheorghe Cliveti, Gheorghe Onișoru, coord.: Șerban Rădulescu – Zoner, Apostol Stan, Dumitru Șandru, editura BIC ALL, București, 2000, p. 5

[3] Ibidem 2, p. 6

[4] Ibidem 2, p. 13

[5] Ibidem 2, p.16

[6] Din istoria Partidului Național Liberal, vol. I (De la origini până în 1918), Editura Tentant, 1998, p. 47

[7] Ibidem 6, p. 50

[8] Ibidem 6, p. 56

[9]  Ibidem 6, p. 58

[10]  Ibidem 6, p. 59

[11]  Ibidem 2, p. 36

[12] Ibidem 6, p. 66

[13]  Ibidem 12

[14] Ibidem 2, p. 39

[15] Ibidem 2, p. 40

[16] Ibidem 2, p. 43

Se cam pierde sensul democrației sau … probabil există percepții diferite asupra acesteia până la urmă.

Nu am fost niciodată radicală în discursuri și nici nu voi tinde să fiu (cu excepții când vine vorba de persoana mea). Citind atent presa (cum o fac de obicei) pentru că mă interesează ”labirintul politic românesc”, titlurile cu boicotul președintelui demis m-au … (și voi folosi aici un verb pe care nu prea obișnuiesc să-l utilizez) dezgustat. Se vorbește despre boicotarea referendumului de parcă ar fi un eveniment banal, căruia nu i se acordă mare importanță și care nu ar avea nici un efect asupra politicii românești. Precum celelalte alegeri locale, parlamentare, prezidențiale și cele pentru europarlamentari, referendumul este ocazia prin care cetățeanul își exercită dreptul de a vota. Și atunci mă întreb eu (cetățeanul necunoscător și turmentat) : de ce se plimbă o flacără a democrației în toată țara când declari ca boicotezi alegerile? Se cam pierde sensul democrației sau … probabil există percepții diferite asupra acesteia până la urmă.

Image

Citeam astăzi despre un grup de intelectuali care au trimis o scrisoare deschisă către  Președintele Consiliului European, ES Herman Achille Van Rompuy Președintele Comisiei Europene ES Jose Manuel Durao Barroso, Vice-Președintele Comisiei Europene ES Viviane Reding, Comisarul European pentru Afaceri Interne ES Cecilia Malmstrom, Secretarul General al Comisiei Europene Dna. Catherine Day, intelectuali printre care se numără și profesori ai Facultății de Științe Politice din Universitatea București precum Conf. Dr. Mihai Chioveanu, Prof. dr. Zoltan Rostas, Prof. dr. Stelian Tănase, Prof. dr. Florin Turcanu sau Prof. dr. Laurenţiu Vlad, a căror părere mă preocupă. Nu sunt genul de persoane care să-și pună semnătura pe un document care să nu aibă veridicitate sau care nu ar transmite un mesaj esențial (vezi scrisoarea aici). Nu s-ar trage un astfel de semnal de alarmă dacă nu ar fi cazul, ceea ce mă îndeamnă să vă informez și pe voi că acele puncte pe scurt menționate în scrisoare nu sunt chiar întruparea flăcării democrației. S-a vorbit atât de mult despre încălcarea statului de drept, de subminarea democrației, de neconstituționalitate, de plagiat, dar ne place atât de mult să ”uităm”, să lăsăm trecutul în urmă.

Așadar, cred că e cazul să ieșim la vot! Să ieșim la vot pentru că avem acest drept și această responsabilitate, indiferent că e DA sau NU pentru demitere. Există o condiție ca acel referendum să fie validat, iar boicotarea alegerilor după cum am spus, nu e o soluție. Vreți democrație? Ei bine, participați la această democrație. Dacă nu prin alte modalități, măcar prin vot. E apelul pe care îl fac tuturor persoanelor pe care le cunosc, e necesar să conștientizăm semnificația votului. Trebuie să dinamizăm democrația începând cu noi.

Va fi oare electoratul suficient de motivat încât să iasă la urne?

Absenteismul la vot și creșterea treptată a neîncrederii cetățeanului în politică și în politicieni s-a materializat printr-o foarte slabă implicare a electoratului în politică. Deși votul este fundamental și reprezintă gestul minimal pe care cetățeanul îl face pentru a participa la viața politică și deși avem nu mai puțin de 5 tipuri de alegeri: locale, parlamentare, prezidențiale, referendum și pentru europarlamentari, românii nu reușesc să depășească de multe ori prezența la vot de 50% (asta în cazurile cele mai fericite). În 29 iulie vom avea ocazia să votăm pentru/ împotriva demiterii lui Traian Băsescu, iar decizia Curții Constituționale exprimă concis că este necesară prezența a 50%+1 din cei înscriși pe liste pentru ca referendumul să fie validat.Image

Să nu mai precizez că vorbim despre o perioadă în care românul obișnuiește să plece în vacanțe și chiar dacă i se oferă oportunitatea să voteze și în afara granițelor, deoarece există secții de vot și în străinătate (vezi lista aici), cu mare tristețe tind să cred că nu vor fi atât de mulți români determinați să străbată un drum până la ambasade sau consulate. În schimb comunitățile de români ar putea fi ceva mai motivate, vom vedea însă în ziua referendumului dacă de propria intuiție sau, având exemplul experiențelor anterioare, de cât de ”atente” vor fi unele partide din diaspora cu aceștia. Campania a început și s-a putut observa acest lucru atât prin noi sedii de campanie, prin adoptarea unei imagini distincte, prin mitinguri în marile orașe, prin nenumărate sloganuri, dar și prin agresivitatea atât de vizibilă la nivelul discursurilor și în mediul online, cu precădere Facebook, Twitter și bloguri.

Mi-aș fi dorit să nu fie necesară o astfel de perioadă de criză financiară și politică ca lumea să iasă la vot. Ar fi fost mult mai adecvat ca cetățeanul român să fie conștient încă din 1990 că votul nu este singura formă de participare politică și că poporul este suveran în România. Este adevărat că alegătorul își cedează puterea prin vot reprezentantului pe care îl alege, dar are dreptul la liberă exprimare și la proteste și așa mai departe. Chiar dacă indivizii sunt implicați în procesul de luare al deciziilor, prin faptul că noi ca și societate acceptăm mai mult decât participăm, putem spune că încă există reminiscențe ale unei culturi politice pasive.

Sunt indispensabile mecanismele de inserție a cetățeanului în viața politică și de stimulare a acestuia. Dacă politicianul, teoretic, este cel care a fost investit cu putere de către electorat tocmai în ideea că este persoana capabilă de a materializa cerințele cetățenilor în politici atunci, cu siguranță, ar trebui să începem să ne preocupăm de ”clientul nostru”, românul și nu doar de acapararea puterii și folosirea acesteia în scopuri ”personale”. Dar, vom vedea ce va urma…